Un fel de discurs motivational pentru o prietena draga mie.

Sorry for not having answered you promptly but I was so fucked up, so frustrated, so irritated that I could not find the proper words to answer you. How could you be so naive, so gullible, so stupid to have fallen in love with a cocksucker of this type?

Un amarat de golan de cartier sa te umileasca in halul acesta?! Unde iti este orgoliul tau de fata inteligenta? Sa te injure, sa ridice mana la tine, sa te trateze ca pe o oarecare, el – un ratat, un viitor aprozarist sau garajist de urbe uitata? Regretfully, but for me is absolutely incomprehensible. Explain to me otherwise I will never understand the situation.

Eu nu zic ca inima nu e irationala… Iubirea e oarba, astea sunt clisee, sunt fraze pe care le repeta papagalesc orice gospodina de treaba, dar in fapt ele rezuma mizeria conditiei umane, cliseul vid de sens in care vietile noastre se desfasoara. “We are such stuff as dreams are made on and our little life is rounded with the sleep” ne spune Marele Will Scuturasulita (Shake-speare) dar, sa gusti umilinta in halul acesta… Pentru mine e incomprehensibil si greu de digerat.
Sunt trista, sunt frustrata, nu pentru ca ai iubit un ratat (not even a beautiful loser), ci pentru ca ai iubit unul agresiv, imbecil, obtuz si badaran, asta ma frustreaza.
Pentru ca eu tin la tine si nu pot sa diger usor chestia asta.

Ar trebui sa te valorizezi pe tine mai mult, ai punctat corect situatia “to rebuild your self-esteem” si apoi o sa vezi ca cosmarul (cacofonie intentionata care descrie perfect obiectul vizat) o sa ti se para o rizibila si stupida aventura de vacanta. Pensa ci bene si schimba ceva in viata ta ca altfel nu e bine.
Vreau sa aud ca nu mai exista povestea asta pentru ca ma irita enorm. Sper ca nu o sa treci underground, adica in ilegalitate, in subversiv… Nici macar mie sa nu imi mai spui, if so. TREBUIE SA RENUNTI TOTAL LA INDIVIDUL ASTA DE JOASA SPETA! C’est tout.
M-am mai racorit. Acum te las. Astept vesti.

Am fost dura, am fost pe alocuri grobiana, dar am raspuns la comportamentul lui (sau ma rog ce mi-ai relatat tu, daca tu ai fost nedreapta cu el, moi aussi). Dar nu ai fost incorecta, din ceea ce mi-ai relatat e plauzibil sa fie un individ dubios, nici prea luminat la bostan, gainar de oras mic, trepadus de Romania. Concentreaza-te la studii, citeste enorm si instruieste-te, e singurul lucru care conteaza pe lumea asta.

Despre parveniti si parvenite.

Am o singură problemă de dezbătut azi: persoanele care mă copiază. În general nu prea am nicio problemă cu chestia asta, pentru că acei care vor să-mi împrumute vreo formulare sau vreo propoziție de pe Facebook sau de-aici, pentru simplul fapt că le-a plăcut, mă întreabă înainte. Ceea ce mi se pare normal, având în vedere Art. 1 din Legea 8/1996, că am chef să trântesc cu legea-n masă. Probabil cei care îmi cer aprobarea pentru a folosi anumite propoziții, nu se gândesc la drepturile de autor și alte chestiuni, o fac din simplu bun simț. E bine și așa, totuși. Deci, eu, asta pe care-o copiați, v-aș putea da în judecată, pentru că încălcați drepturile de autor. (De fapt, teoretic v-aș putea da, dar practic nu, pen’că n-am C-ul ăla bengos, în care să avertizez terții.) Mă rog, să nu ajungem la discuții de judecată și alte chestii inutile în care pierzi bani inutil, vreau să mă axez mai mult pe persoane care face chestii de genu’.

Bun, înțeleg. Mă consideri inteligentă. Îți place că dau replici mișto și că nu mă prea interesează cât se stresează unu’ și altu’ să-mi demonstreze că-s proastă. Știi că am citit ceva cărți la viața mea și de-acolo am reușit să-mi formez un vocabular mai complex probabil. Sau pur și simplu te gândești că prind mult mai repede anumite chestii decât tine. Și ți-e ciudă. Ca un individ perfect normal, te gândești că e inutil să te apuci să citești o carte, ori să cauți anumite informații pe internet. E prea greu să începi să faci lectură și să renunți la net, când poți foarte bine copia o anumită persoană, care e o idee mai strălucită ca tine. (Aici am fost modestă.) E incredibil de lejer să stai cu dosul pe scaun și să dai un copy paste micuț de pe blog pe facebook și să aștepți like-urile să curgă. Tu de fapt pentru asta trăiești. Pentru like-uri. Pentru like-uri pe vorbele mele. Îți place să creezi o impresie falsă despre tine, să aibă lumea impresia că ești o persoană deșteaptă, iar eu am probleme mintale și mă iau pe nedrept de tine. Probabil sunt frustrată că o dobitoacă fură din munca mea. Iar eu ca să ajung la asemenea formulări am muncit, nu am stat degeaba, ca tine. Sunt frustrată că îmi este copiat și comportamentul. Sunt frustrată că oamenii creează o impresia extraordinar de falsă despre ei și din păcate sunt unii mai înceți care nu-și dau seama decât după o anumită vreme de înghițit povești, cu ce fel de persoane au de-a face.

Nu vă înțeleg, pe cuvânt. Și eu am copiat cândva pe cineva, adică pe la 14-15 ani și cu siguranță nu am făcut-o cu atâta nesimțire și rușine. Mie asta îmi dă impresia copiatu’ ăsta… Împrumuți alte vorbe și alt comportament pentru că ți-e rușine cu tine, sau n-ai chef să stai și să îți formezi un CARACTER. Toți cei care copiați în halul ăsta și vă asumați meritele, sunteți lipsiți de caracter. Niște parveniți care vor să ajungă sus pe munca altora. Oricum, nu-mi fac griji, lumea e destul de deșteaptă încât să își dea seama ce și cum, și să trieze oamenii. De fapt, cred că o să înceapă să îmi fie milă de voi. Mie niciodată nu mi-a fost rușine cu cine sunt, dar pentru asta am încercat să-mi formez un caracter după propriile mele idei și rațiuni. 

Ca o concluzie: Nu mă simt bine când mă copiază cineva. Și nu neapărat numai pe mine. Persoanele pe care voi le copiați au avut un anumit timp de muncit ca să ajungă să scrie anumite lucruri, să gândească sau să spună. Indivizii ăia cu siguranță nu-și căutau “următoarea persoană de copiat”. Indivizii ăia au caracter, cumpărați-vă. Sau vreți să vă împrumut tot eu?

13.04.2012

O să țin minte ziua asta mult timp de acum încolo. De ce? Fiindcă e ziua în care viața mea a reușit să scape de sterilitate, de pesimism și de nemulțumire. În tot timpul ăsta m-am gândit ce mai am de făcut să ajung la liman, în adevăratul sens al cuvântului. Mă observam că o iluzie, ca o lumina difuză străbătând sporadic viețile altora, căutând altceva decât aversiune. Căutam altruismul, devotamentul și sinceritatea. Căutam ceva apropiat sufletului meu, voiam doar o mângâiere care să-mi aline pumnii primiți de-a lungul timpului. Voiam un OM. Un bărbat.

Într-o zi m-am hotărât să renunț, să nu mai caut etalonul pe care îl aveam în minte. Ajunsesem la concluzia că ori e exclus să găsesc ce vreau, ori nu merit să găsesc. Începeam să cred că probabil mai am de făcut niște introspecții, până să mă expun. În fine, am renunțat la ideea cum că aș putea să găsesc omul care să mă facă fericită, eram pe punctul de a crede că probabil sunt damnată, că îmi este dat să trăiesc o viață solitară (văd lucrurile cam tragic în cazurile astea). Însă, toate gândurile acestea aveau să aibă un sfârșit când l-am văzut pe el. El, care m-a făcut să simt fiorul acela al dragostei, de mult uitat de mine. El, cel care mă cuprinde în brațe și care-mi săruta fruntea cu grijă. Cel care mă ține de mână strâns, de teamă să nu mă piardă. Cel care se uită în ochii mei și îmi spune că îi sunt dragă. El e bărbatul care m-a făcut să ating un nou nivel în viață mea.

Am spus o singură data, clar și răspicat, că nu mai am de gând să mă îndrăgostesc. Am eșuat însă, și-mi pare bine. Am realizat că nu-mi pot controla sentimentele, atunci când omul pe care aveam să îl întâlnesc își va face culcuș în sufletul meu, până să apuc să mă dezmeticesc.

Țin foarte mult la el. Poate mai mult decât “foarte mult”. E bărbatul care mi-a șters lacrimile (la propriu) și care mi-a strâns capul la piept spunându-mi că o să fie bine, că n-o să plece. Sunt vorbe spuse sincer, iar eu nu credeam că o să aud sinceritatea vorbindu-mi vreodată. E bărbatul căruia nu i s-a părut umilitor să-mi spună că sunt frumoasă, că sunt deșteaptă. E bărbatul care mă laudă și care e fericit că sunt a lui.

În sfârșit, simt Karma. Mi-a rezervat un viitor frumos și lipsit de obscuritate. Mi-a dăruit un om pe care să îl iubesc și cu care să împart totul. Mi-a dăruit un suflet cald, care să fie lângă mine. Mi-a dăruit mai mult decât puteam cere…

Am râs. Am plâns. Ne-am enervat. Am urlat. Ne-am calmat. Ne-am îmbrățișat. Ne-am sărutat. Am trăit împreună puține stări, dar de mare intensitate. Și da, mi-e frică să rămân singură. Mi-e frică să rămân fără ține. Tu mă întregești, tu mi-ai lipit inimioara cum ai știut tu mai bine, cu super glue, cu silicon, cu lipici, ai cusut-o, ai cositorit-o. Ai făcut tot posibilul să îmi lipești inimioară făcută cioburi, și să o readuci la viață. I-ai atașat ușor, și cu grijă, toate aortele și capilarele posibile, iar, după aceea, ți-ai făcut un culcuș comod în ea. Ți-ai luat pernă și plăpumioară, și te-ai angajat într-un somn adânc, din care nu te trezesc prea curând. Mai vin cândva noaptea, cu pași ușori, să îți dau câte un sărut pe frunte, și să te privesc cu lacrimi în ochi și cu zâmbetul pe buze, spunându-mi în gând “Doamne, îți mulțumesc toată viața mea că ai lăsat o ființă că el lângă mine”. Eu sunt al lui. Suntem doi. Doar el poate să mă atingă în așa fel încât să simț cum mi se zbat fluturii în stomac, doar el îs poate culca buzele moi peste ale mele, doar el își poate trece degetele prin părul meu încurcat, descurcandu-l fără nici un fel de grijă. Doar el își poate culca ușor palmă peste a mea, cu frică de a nu mă strivi. Doar lângă el mi-am găsit cuibușorul perfect. Lângă el sunt ferită de orice ploaie și vânt. Între mine și el e o rază de soare, ce nimeni și nimic nu o va acoperi sau eclipsă niciodată sub nicio circumstanță. În el zace un filon de aur, căruia o să îi dau eu însămi drumul. În el sunt atâtea gânduri nespuse, atâtea gânduri neînțelese și nedorite.

Te simt lângă mine. Îmi place să te simt lângă mine. Să stau cu capul pe pieptul tău, să îți aud bătăile inimii, și să îmi mângâi părul. Te ador cu fiecare parte a corpului meu. Îmi place cum arată mâna mea înnodată în mâna ta. Cum se încălzesc reciproc și au grijă unele de altele. Îmi place sentimentul de protecție pe care îl oferi, și cum încolțești rapid orice persoană care e posibil să îmi facă rău. Mi-aș dori câteodată să am câte 3 perechi de brațe, să te pot strânge cât mai tare în brațe. Să am 2 perechi de ochi să îți privesc chipul liniștit, frumos și drăgăstos. Să îți privesc linia corpului care te conturează perfect, fără pic de defect. Încă un nas să îți simt mirosul îmbietor cu care m-ai înnebunit de la bun început. Și în final.. încă o pereche de buze, să te pot acoperi în săruturi…

Nu te mai descuraja când ne certăm. Ne certăm și ne revenim. Ești lumina mea, oază mea de liniște, patul meu moale, și perna mea protectoare.Îți mulțumesc din suflet pentru schimbarea pe care mi-ai adus-o.

Tata.

Situația în care mă aflu acum mă forțează să scriu. Mă forțează să mă descarc din nou. Speram să nu ating prea curând încă un nivel de saturație, dar mă adaptez.

În general lumea crede că-s nepăsătoare, că nu dau doi lei pe necazurile cuiva. Probabil așa e într-o mare măsură, îmi zic că nu mă interesează și că mă bucur că ai mei sunt sănătoși, dar evident că după aceea mă încearcă un sentiment de vină pentru egoismul ce zace în mine. E absolut normal să fii egoist (îmi zic eu), fiecare ființă umană are o anumită doză de egoism în el, probabil asta ne definește cât de cât. Sunt puține chestii care mă fac să cad pe gânduri și puține chestii care chiar mă tulbură, iar chestia asta nu ține de masca pe care-o afișez ca să mă protejez de toți bolovanii cu care aruncați în mine.

O chestie deprimantă, pentru mine, este să-l văd pe tata neajutorat. Tata, catalogat de mine ca un Sisif dezlănțuit, care a rupt normele, și-a urmat propriul drum în viață, nu a ținut cont de părerea nimănui și totuși a ajuns extraordinar. Omul acela puternic. Atenție, puternic nu din punct de vedere fizic… Punctul lui forte: inteligența. Omul care a iubit cărțile și încă le mai iubește, care a iubit cultura, căruia i-a repugnat total ideea de complacere în futil, care-a refuzat ideea de a face parte din masa de ignoranți. Omul care a știut când e cazul să-și spună părerea și când nu. Omul care știe cum să te facă să taci din două cuvinte alese cu iscusime. Omul acesta, care e mentorul meu. Da, am un mentor. Îl am pe tata, iar nu niște chipuri mediocre de prin mass-media.

Tata, închipuit de mine ca fiind indestructibil, a pierdut o primă bătălie cu sănătatea. Nu e ceva foarte grav, dar faptul că trebuie să asist la neputința lui de a se deplasa, mă termină. Chiar astăzi m-a rugat să-i aranjez pernele, iar când s-a întors cu spatele, am lăsat lacrimile să curgă rapid. Nu voiam să mă vadă, fiindcă știam că nu fac decât să-i îmbolnăvesc și gândirea. Nu cred că ar suporta să mă vadă plângând din cauza unui eșec de-al lui. Am tendința să dramatizez foarte mult, dar în cazul ăsta nu cred că am augmentat ceva. E greu, e greu fiindcă timp de 18 ani am fost convinsă că am o legătură cu Complexul Electra. Nu vreau să îmi distrug imaginea ideală pe care mi-am format-o în minte. (Din nou intervine egoismul.)

Nu pot reda facilmente în cuvinte ce simt atunci când tata, cu o voce pierdută, mă cheamă să-l ajut. Trag aer în piept și încerc să mă abțin din lacrimile care-mi vin neanunțate. Simt cum ochii îmi sunt inundați de lacrimi de compasiune, probabil, iar eu acest sentiment nu vreau să-l ofer tatalui meu. Nu e omul care să merite milă. Probabil ar fi degradant pentru el. Pentru mine nu e un simplu părinte… îl privesc cu totul și cu totul altfel și în niciun caz nu îi atribui rolul de “prieten”.

În final nu pot spune decât că lupta intrinsecă ce şi-a ales câmpul de bătălie în sufletul meu, se intensifică. Vreau să-mi stăpânesc gândurile, gândurile lucide. Ştiu ce o să se întâmple într-un final…

Un fel de zbor.

Într-o vreme eram convinsă că sunt situată contra curentului de apă. Mă simțeam în picaj, dar păstrând totuși o infimă parte de optimism, am ales să-i spun “zbor invers”. Simțeam cum decad ca persoană, cum mă sparg în mii de bucăți. Cum mă dezintegrez ca entitate, fără să reușesc să mă reinventez și să-mi revin. A fost o perioadă sumbră și marcantă, dar și definitorie pentru caracterul meu. Astăzi, după ce-am depășit perioada încețoșată care a durat mai mult decât destul, sunt convinsă că fără ea nu reușeam să fiu eu. Eu, raportându-mă la ideile mele, la sentimentele mele, la răzvrătirile mele. Am avut nevoie de acel imbold idiot (dacă îmi permiteți) ca să îmi dau seama de adevăratele valori. E drept, am pierdut multe, dar nu mai multe decât pot acumula de acum încolo. Nu îmi pare rău nici măcar o secundă de alegerile făcute, mai mult sau mai puțin pripite. Am ales să trăiesc pe marginea prăpastiei, iar acest lucru, într-un final, s-a dovedit a fi benefic. Și totuși, dacă nu îmi pare rău, asta nu înseamnă că nu urăsc ce am fost. Disprețuiesc total persoana care am fost acum 3-4 ani. O disprețuiesc pentru că a fost naivă. Pentru că s-a lăsat condusă, pentru că n-a avut o părere personală pe care să și-o impună și să și-o susțină. Pentru că n-a știut cine merită cu adevărat titlul de “om”. De asemenea, le transmit celor care-mi reproșează acum diverse chestii, având impresia că ar trebui să-mi pese, sau să mă deranjeze, sau să mă atingă cu ceva, că se înșeală. Nu mă deranjează vorbele voastre, mă deranjează că-mi aduc aminte de ce mi-am făcut mie, de cum mi-am bătut joc de mine și câte lupte, aparent interminabile, a trebuit să duc cu mine însămi ca să dobândesc lumină în suflet.

Dar totuși, crescând, am reușit să trag niște concluzii.

Zborul invers e tot zbor la urma urmei, e răspunsul scânteii de lumina din noi, Psyche (sufletul) prizonier în noroiul irelevant, în mlaștina futilului… Acum înțeleg ce se întâmpla în interiorul meu, chiar dacă nu pot transmuta facilmente în cuvinte. Când experiența vidului mă încerca (nimic rău în asta, bear in mind what buddhists said about sunyata – the void or emptiness, “Forma e vid iar vidul e formă”, subliniind interdependența) îmi formulam verbalizarea abisului mirabil pe care îl respiram, reușind doar acum să înțeleg.

Whenever I receive a poetical burst from you is a blissful joy, an luminously numinous experience, if I may say so. A glimpse in your tumultuous soul, into the luminous darkness of your adolescent abysmal mind, is always an interesting experience.

 

Mă descarc.

Intotdeauna am urat copiii/adolescentii/majorii care se bazeaza pe parinti in orice situatie. Genul de copil care sta dupa fusta maica-sii si se bazeaza pe “renumele” parvenit al lui tac-su’. Intotdeauna am urat genul de parinte care nu lasa copilul sa cada si sa-si sparga capu’ pe propria raspundere.

Eu personal niciodata nu m-am bazat pe ai mei, intr-o situatie grea mie. Daca eu am facut, eu trag. Nu ma agat de numele meu de familie vestit prin oras. Daca-mi faci ceva, nu-ti spun ca-i spun maica-mii, ca s-o caute pe ma-ta, sa-i spuna ce odrasla are. Ori iti trag un pumn in bot, ori iti dau pace. Vorba aia “Daca ne luam un pumn in bot, nu tipam dupa mama.”

Ziceam de genul de parinti pe care ii urasc, si-i multumesc lui Dumnezeu ca ai mei nu au fost asa niciodata (probabil de-aia am facut atatea prostii). Bun. Copilul vrea sa se urce in copac. Aici intervin cele 2 tipuri de parinti:

Tipul 1: Parintele care ii spune “Urca-te, daca o sa cazi si o sa te lovesti, suporti. “

Tipul 2: Parintele care ii spune “Vaaaai nuuui copile doamne fereste cum sa faci as ceva blabla”

Bun. Tipul 2 mi-as dori sa nu mai existe, fiindca din cauza lor cresc atatia retardati care habar nu au sa se descurce dupa ce scapa de scoala si nu numai. Cand pleaca la facultate in alt oras (daca pleaca), ce face? O suna pe mami din 10 in 10 minute sa-i ceara sfaturi.

Ma rog, nu zic ca parintii nu trebuie respectati sau chestii de genul, dar trebuie sa existe o anumita distanta intre copil si parinte. Parintele ar trebui sa-l “pregateaca” pe ala micu’.

Acum sa ma leg de mine. Ai mei intotdeauna (cu un pic de exagerare) m-au lasat de capul meu, indiferent daca a fost bine sau rau. Am facut multe tampenii, ce-i drept, but look at me, I turned out just well. Stiu cum is oamenii, stiu cum ii lumea, stiu ce ma asteapta, iar daca dau de dracu’, n-o sun pe mama sa-i plang la telefon. Din punctul meu de vedere, e cea mai buna crestere a copilului. Nu sa-l tii in puf si sa-l aperi tu, ca parinte, tot timpul.

Empatie.

Inteleg. Nu o sa ma crezi, dar am trecut si eu prin asta in perioada neagra. Poate nu la fel, din aceleasi motive, dar semnele si outputul au fost si la mine aceleasi. Ce nu inteleg e de ce nu mai ai respect de sine. Pentru ca in general asta e tot ce ai si e al tau. Poate sa fie mai scazut, dar intotdeauna e prezent intr-o forma sau in alta.
Ok, ai probleme, dar cine nu are? Toughen up, little soldier, pentru ca vei trece de ele. Singura variabila e metoda: le vei ocoli de departe sau vei trece prin ele ca un spargator de geata prin… ma rog, gheata. Partea buna la “nothing lasts forever” e ca in nothing sunt incluse si perioadele mai negre din viata. My personal philosophy is that in order to be able to do something when everything’s fucked up is to hit rock bottom. Because you can only go up from there, it can’t get any worse. Sounds to me like you’re near the bed of the sea, so you might as well start swimming.
Daca nu vrei sa te apropii de nimeni you’ll have to make due with the people that are already near you, if you don’t want people to know how much you’ve cried you wear bright make-up to cover the pouches around your eyes. I guess what i’m trying to do here is show you that there is a solution to everything, that doesn’t necessarily imply change, although it would be welcome. 
Am baut si eu de suparare, I got high for the same reasons, I fought people and wanted to lose, so i could ask myself why the hell would I want to do that and snap out of it. It did not work. That was my rock bottom, and to be honest, i’m not so far away from it as I’d like to think. Ah, si mie mi-e groaza sa pun capul pe perna pentru ca stiu ce se intampla pana adorm, cand ma gandesc la toate astea. A doua zi e doar un bonus.
Ti-as spune sa le lasi pe toate la dracu’ da’ stiu ca nu e atat de usor. Asa ca iti spun sa incerci sa le prioritizezi. Fuck the small stuff that’s bothersome and fills the jar, deal with the real things (not knowing them makes it difficult for me to comprehend their extent exactly).

Nu vreau sa ma intelegi gresit, dar e singurul fel in care pot sa o spun: fatalismul dramatic e fumat demult.

Nu vreau sa te aud cu nu mi-e bine. Mesajul de la tine ma coboara si ma ridica in acelasi timp. Cand citesc ca nu ti-e bine simt ca ma cufund si eu alaturi de tine in prapastia dezolanta a suferintei. Eu stiu ca acum probabil te afli prizoniera unui anumit context emotional, a strange cocktail of fury, love, hate, self-hatred. O furie cosmologica, iti vine sa rastorni toate lucrurile, sa combustionezi lumea si din cenusa ei sa construiesti tu o alta care sa se plieze la asteptarile tale… E frumos, toti vrem sa schimbam totul, deodata, dar uneori suntem constransi sa acceptam unele limitari…

 

Un mic joc.

Am gasit un mic joc, ma rog, niste intrebari, pe internet. Mi-am spus ca ar trebui sa raspund la ele, sa-mi pun mintea la contributie, sa evadeze aprecierea obiectiva din mine. Niciodata nu refuz sa ma privesc, sa ma analizez. Sa vad cum am evoluat. Daca vreti, puteti raspunde la ele in comentarii, alaturi de un nume real. As vrea sa vad aprecieri obiective, sa vad omul din voi. …Pe langa asta, va doresc din tot sufletul meu zile insorite, ca astazi.

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Tot timpul sunt, ca sunt a lor. Dar mai mandri (termentul asta e destul de superficial) cand am ajuns sa-mi urmez (din nou) traseul normal.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Pe mine. Am stiut tot timpul cine sunt, dar am lasat obscurul sa ma acapareze. A fost vremea in care imi cautam identitatea, iar cea pe care mi-am ales-o atunci, a fost una incredibil de proasta.

3. La ce eşti cel/cea mai bun/ă, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?

Nu ma compar cu nimeni. Vad prima oara barna din ochiul meu si dupa aceea paiul din ochiul altuia, dar sunt si abateri dese de la regula asta.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?

Daca le sunt draga, nu vad de ce i-ar deranja ceva. Iar in cazul in care ii deranjeaza ceva, este o stare de moment, sau o situatie care cere comunicare, spre revizuirea comportamentului meu.

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?

Pentru bani nu as face niciodata un lucru groaznic.

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?
As spune obiectivitatea, dar nu stiu daca se pune. 

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?
Acum.

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?
Chit ca am o parere (sau n-am) groaznica despre omul ce alege sa nu se informeze si se complace in mediocritate, am ajuns la concluzia ca si educatia contribuie la desteptaciunea unei persoane. Degeaba e inteligenta nativa, degeaba incearca cineva sa iti bage pe gat informatii, daca tu nu te auto-educi.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?

Tantarul, noaptea. Clar.

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?
Cu adevarat emotionata si nerabdatoare am fost in vara anului 2011, cand dupa aproape 3 ani il revedeam pe Adi, in Elvetia.

11. Care ar fi singurul lucru pe care ţi-ar plăcea să-l furi (fiind singura şansă de a-l avea…)?
Linistea. In toate sensurile si tipurile.

12. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?

Prea multe.

13. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?

In fata tatalui meu, pe care il admir si reprezinta un etalon pe care trebuie sa il depasesc.

14. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?

In general mi-e greu sa spun adevarul pur atunci cand sunt fata in fata cu cineva. 

15. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?

Nimic. Viata mea e asa cum trebuie/trebuia sa fie.

16. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?

Discutii serioase despre sex nu port cu nimeni, prefer sa ma informez singura.

17. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?

Nu sunt scuze proaste daca sunt adevarate, cinstite.

18. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?

Iubirea cere iertare, altfel n-ar fi iubire.

19. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?

Pas.

20. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?
Niciodata nu mi-au placut papusile. Le distrugeam. In schimb ma jucam cu noroi. 

21. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?
Pe mine.

22. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi ?

Cam pe toata lumea, imi arat des coltii cand cineva ameninta o persoana draga.

23. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?
Psihologie/Psihiatrie.

24. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?
Adi. 

25. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?
Nu ma intereseaza, atata timp cat eu ma inteleg si am o explicatie logica pentru ceea ce fac/am facut.

26. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
As spune “iubire”, dar “intelegere” imi suna mai bine.

27. Unde te simţi cel mai în siguranţă?

Acasa, in familie.

28. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?

Nu stiu. 

29. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?

Fiecare persoana care imi e draga.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?

Tata.

31. Care a fost primul tău vis împlinit?

Niciunul, inca.

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?

16-17.

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?
Internetul.

Probabil aşa e.

Dimineață. Trenul a plecat. Lumea pleacă. Cineva plânge. Cineva râde. Cineva trăiește. Cineva moare. Te uiți pe fereastră într-o atmosferă lirică brusc preschimbată în ironie, floarea aceea de altă dată cum zace, neagră, la pământ. Nimeni nu o ridică, nimeni nu o schimbă și nici tu nu crezi că ar trebui. Acea plantă sufocată te-a iubit. Tu ai iubit-o? Pleci spre căutare în infinitul centru al iubirii care te înghite, te înghite, îți dă drumul, te înghite. Încerci să pleci, încerci să te întorci, încerci să apleci capul, încerci să plângi. Plângi, nu vrei, plângi, nu vezi. Dimensiunea în care te afli se joacă cu tine. O rază neagră de soare te străpunge și te face să te privești singur în ochi. Nu există cineva, acel cineva, nici măcar nu a fost.

Marea stă pe loc, nu o interesează…

Proşti reloaded.

Am scris la un moment dat despre proști și familia lor lexicală și-am dat exemplele de rigoare. Bun, astăzi revin asupra ideii, că interacționez (nevoit, normal) cu ei. N-are rost să mai stau să mă enervez că Xuleasca e mai proastă ca o focă retardată și că Xulescu are cap doar ca să nu-i plouă în gât, deși era mai eficacă a 2-a variantă. Scriam în respectivul post despre prostul care vine și-ți împărtășește părerea lui fără ca tu să-l bagi în seamă. Nici măcar nu te sinchiseşti să-l privești, că-l vezi prea jegos din cauza a cât de prost e.

Astăzi am descoperit alt tip de prost. Prostul cu câteva luni mai mare ca tine, sau cu un an, maxim 2. Ăsta e prostul care se crede un fel de Hesus al nostru, al pulimii. E prostul care crede că dacă mă-sa l-a fătat mai iute, i se atribuie din start virtutea de a fi mai deștept ca ceilalți mai mici. E mai trecut prin viață. Nu contează cum se îmbracă/ce ascultă/ce mănâncă/cum merge/ce preferă, dacă e mai mare, e imperios mai deștept și-și permite să zică orice către tine, că doar deh, e un an în plus, fraere.

Ești liniștit, îți vezi de treaba ta, deși în capul tău l-ai omorât cu aproximativ 844 de lovituri de baionetă. Dar ignori, refuzi să porți un dialog cu o persoană care, intelectual, e înfometată crunt. Ei, prostul vine și începe să facă pe deşteptu’. Cum? Îți spune asemenea vorbe, încât el are impresia că se dă mare, e deasupra ta, iar tu ești un sclav. Tu nu-i răspunzi din simplul fapt că ești cu capul pe umeri și probabil și cu ceva coloană vertebrală în plus. Dar momentul e groaznic de stânjenitor. Te pune într-o asemenea postură încât ți-e rușine de cât de prost e cel ce-ți adresează cuvintele pe care tu le auzi de fiecare dată în același fel, de la diferiți indivizi. Dacă-i spui că ai mai auzit placa asta de nenumărate ori, și că nu-ți spune absolut nimic nou (fiindcă proștii sunt cam pe aceeași lungime de undă, în general) se uită la tine ca un bou și-ți spune că n-ai tupeu nici cât să-i întorci vreo vorbă. De frică, cică.

Știți, nu ne e frică de voi. Renunțăm la dialog din cauză că nu merită să ne pierdem timpul cu voi. Sunteți fazi. Nu ne exprimați nimic. Nu ne dorim să vă cunoaștem, nu vrem să știm câți bani cheltuiți zilnic. Nu ne interesează ce părere aveți despre noi. Noi trăim într-o lume total diferită de-a voastră, valorile și obiectivele noastre sunt altele. E o discrepanță enormă între noi și voi, care e și evidentă, dacă vine vorba. Nu meritați respect. De ce ar merita respect un individ care vorbește ca pe maidan, închipuindu-se interesant, când de fapt nu e? Am fost și noi la rândul nostru undeva jos, dar am ales altă cale. Omul, după ideile mele, are de ales dintre 2 chestii MARI ȘI LATE: ori alege să rămână prost, ori alege să-şi dezvolte gândirea/imaginația/inteligența. De ce să vă respectăm dacă voi ați ales să rămâneți proști și să nu depuneți niciun fel de efort intelectual, care era totuși înspre binele vostru?

Noi nu vrem să fim prieteni cu mediocritatea din voi, noi nu ne complacem în situații sub nivelul mării. Dacă voi nu v-ați găsit un rost, nu noi suntem de vină. Încetați să încercați să ne mai prindeți aripile, n-o să reușiți niciodată.Ţara e plină de parveniţi, nu strică unul în plus. Dar ar trebui să aveţi în vedere faptul că astfel de oameni sunt evitaţi categoric de oamenii de calitate.

Încă o idee, simt acuta nevoie de a mă justifica în față voastră și de a vă spune că nu sunt frustrată. Nu înțeleg de ce sunt frustrată dacă îmi exprim dezgustul față de anumite treburi. Mergând pe logica voastră de oligofreni, e o țara liberă, pot spune ce vrea muşchiu’ meu. Nu?