Azi.

Azi n-am chef. De ce aş avea chef. Plouă. O să pun o poză total irelevantă, totuşi. 

PA.

Voiam s-aud, la 15 ani, ce gândesc acum. Iartă-mă, Anda, că nu ţi-am zis.

Eu sunt oricând disponibilă pentru tine, nu m-ai disturbat deloc, poţi să îmi spui orice, nu contează cât de bizar, de dificil de exprimat, am fost doar momentan frustrată pe faptul că nu-ţi pot vorbi. Nu mă laşi să-ţi vorbesc. Adică mint, I was disturbed, I was full of bitterness, amertume and hate against me due to having caused to you suffering, dar acum mi-a trecut.
Ai dreptate cu şcoala, e de merde, orice sistem de învăţământ e ignoranţa impusă maselor. Ştii cum zicea Einstein: “It is a miracle that the curiosity survives formal education. The only thing that interferes with my learning is my education. Education is what remains after one has forgotten what learned in school.” Tu eşti foarte inteligentă, insightful and very sensitive, like a delicate blossoming flower, nu trebuie să laşi şcoala să îţi distrugă aceste calităţi, doar trebuie să fii abilă şi să te prefaci că joci după reguli. Şi eu dispreţuiesc autoritatea, orice sistem de reguli, norme, mutual acceptat de turmă (în fapt normele sunt pentru mediocrităţi – noi suntem altfel) este o ipocrită pliere, un conformism abject ca să ţină masele în adormire. Cum zicea Oscar Wilde: “We are all in gutter, but some of us are looking at the miraculously beautiful starry sky” (am mai adăugat şi eu ceva la citat, nu e verbatim, l-am citat din memorie).
Trebuie să te aduni. Din reminiscenţele de cenuşă ale coşmarului adolescentin te vei ridica ca o pasăre phoenix.

O să vezi, curând vei fi radiantă. Nu vreau să îmbrăţişez o umbră, un spectru ieşit din relaţia cu sine. Ok?
Corpul este templul nostru. Cum zicea Iluminatul Buddha: “În acest corp de câţiva stânjeni se găsesc toate lumile posibile”. Entitatea diafană care ne leagă de univers, de Universal Mind, adică our soul, alma, ame, suflet, geist, psyche, are nevoie de corp să se manifeste în universul fizic, aşa că învăţa-te să ţi-l respecţi. Să îţi iubeşti trupul, să îl înţelegi, cu limitele cu bizareriile lui. Şi mai ales să nu laşi orice imbecil, orice trepăduş să îl atingă, să îl aibă.
În legătură cu răzbunarea ta, e evident că are un gust dulce, dar e iluzoriu şi efemer ca orice ţine de umanitatea noastră de consistenţa visului.
Cea mai bună răzbunare e să fii puternică, să fii radiantă şi nu depresivă, să îţi continui drumul tău.
Cam atât deocamdată. Aştept veşti. Spune-mi când vrei, ce vrei, de câte ori vrei. I am there right beside you, you can cry, weep, rejoice on my shoulder, I am there to hug you and caress you and ultimately to defend you. I won’t leave you my dear Emily.

Te iubesc,

A.

Altceva. Pentru tine, dragul meu.

Să o luăm metodic.  E aproape 7 PM, am subfebrilitate și mintea mea e prizonieră într-un trup ce pe moment, funcționează aiurea. Cu furia febrei, și cu gândul la tine o să scriu ca și cum mă adresez ție, dar peste câțiva ani, facem un exerciţiu de distorsiune temporală, ne aruncăm într-o buclă de viitor, dar fără să abandonăm eternul prezent, de care Goethe era îndrăgostit. Chiar dacă pentru mine ești încă un copil, trebuie să admit că m-au surprins irizațiile de maturitare din cuvintele tale.

“Problemele” şi nemulţumirile pe care le aud zi de zi se pot încadra în capitolul “Criză adolescentină”. Adolescentul e o ființă fragilă, une bestiole très bizarre, mai delicată ca aripile unui fluture exotic, mai diafan decât un cer de diamant într-o eternă vară latină. Adolescenţa este o perioada tulburată. Avem furii cosmogonice în noi (eu nici acum nu m-am descărcat de multe din crizele mele, dar asta m-a ajutat în multe situații – foamea de cunoaștere, nevoia de a de-construi, pentru a reconstrui ca un Sisif dezlănțuit, de a nu mă atașa de idoli găunoși, de pseudo-idei). E o perioadă paradoxală, suntem nemulțumiți, răi, dar și vulnerabili, nostalgici după un Paradis pierdut, mirabil, pe care nu îl mai putem recupera. Ah, să nu uit, iubim, iubim ca niște nebuni în adolescenţă, ființe imaginare, sau reale, dar pe care imaginația noastră le înnobilează. În fapt, în adolescenţă iubim ideea de a iubi, iubim iubirea cum zicea Sf. Augustin. Nu iubim pe cineva anume, ne iubim pe noi înșine, și eventual iubim în altul ceea ce suntem noi, sau ceea ce ne închipuim că suntem. Ne căutăm pe noi în Altul, pentru că în esență, adolescenţa e o criza de identitate. Personalitatea se formează, e în căutare, e un haos de început de lume, o beznă cosmogonică din care ne naștem noi, angelici și impuri, esența condiției umane.

Evident că mesajul meu, acum, e lipsit de sens, ți-am zis, mă adresez celui care vei fi, peste câțiva ani îl vei citi cu alți ochi și asta mă motivează să scriu. E evident ce ar înţelege un adult din ce scriu aici. Adulții citesc cu alți ochi și nu ar face decât să interfereze cu monologul meu adolescentin.

Să nu cazi în capcana generației noastre, care face ușor saltul de la iubire la erotism. Sfaturi:

1. Citește, enorm, tot ce iți pică în mână.

2. Citește în mai multe limbi.

3. Nu te atașa de nimicurile de care se atașează idioții în general: telefoane, mărci/firme, rahaturi de-astea care nu au valoare.

4. Ceea ce valorează e doar experiența spirituală, cunoașterea, și să trăiești în lumina Inteligenței.

5. Nu irosi timpul pe nimicuri, Paradisul nu există, există doar adolescenta exploatată la maximum (dar nu în distracții stupide, ci în visare, în lectură, în cunoaștere).

Dacă tot am făcut un salt în timp, hai să ne imaginăm ce va fi peste ani cu posibila persoană după care tu plângi acum (adresându-mă în special fetelor mai mici ca mine): un ingineraș ratat în Sebes, bețivan, afemeiat și chelios, sau mai rău un garajist care nu mai așteaptă nimic de la viață. Orașele mici, poartă mediocritatea ca pe un blazon și ratarea ca pe o damnare. Asta e adevărul.

 Urmează-ți vocea interioară, vocația, caută să te formezi, și să descoperi filonul de aur pe care fiecare dintre noi îl are în el, dar de care majoritatea, habar nu au, și trăiesc o viață sterilă. Iubirea trebuie să o cauți, să nu fugi de ea, dar caut-o inteligent, iubește mintea unui potențial prieten, nu fumurile telenovelistice.

Deocamdată atât. Am scris proustian, delirant, și ca să te provoc, intelectual, să cauți răspunsuri singur, fără să apelezi la părinți sau prieteni ca să interpretezi rândurile mele. Nu știu dacă am reușit să mă fac înțeleasă (suntem în viitor, e adevărat), nu știu dacă discursul meu lucid a atins coarda care trebuia, dar eu m-am gândit la tine din punctul de vedere a ceea ce vei deveni, de aceea am încercat să demolez ca să pot construi. Și asta pentru că țin mult la tine.

Eu jignesc, auzi!

Eu nu jignesc. Eu spun adevărul. Vă spun verde-n ochi ceea ce voi nu vreți să știți, sau știți, dar nu vreți să conștientizați, dracu’ vă știe și pe voi. Eu scriu ce cred eu și tind să am o părere destul de obiectivă, iar reacțiile voastre, sincer, nu mă interesează. Reacțiile voastre nejustificate, adică. În momentul în care se aud discuții de genul “Ai văzut ce-o scris aia? Proasta dracului! Atentează la bagajul nostru de bun gust, fiindcă ea n-are!”. Ar trebui să mă simt ofensată de ce spuneți și eventual să-mi cer și scuze, promițând că o să mă las de scris, că vă lezez vouă bunul gust. Îmi pare rău, n-am știut, dar tot n-o s-o vedeți.

Am trecut peste faza în care mă influența lumea în cel mai barbar mod. Am ajuns în faza în care vă influențez eu pe voi, bine sau rău, nu contează. Atât de insuficienți ați ajuns, vă lăsați influențați de mine, voit. Pe lângă faptul că sunteți atât de reduși mintal încât nici nu aveți curajul să veniți să-mi lătrați în fată despre ce și cum credeți despre dejecțiile mele, mai și faceți pe grandomanii. S-a trecut la stadiul de aruncat priviri cu subînțeles, și-anume “Te urăsc, handicapato. Tu ești în stare să gândești și eu nu.”. Mă rog, fără ultima parte, că dacă prostul ajunge la asemenea concluzie, merită premiul Nobel. Încerc să înțeleg de ce unele persoane (cunoscute de mine) se cred atât de importante, încât au impresia că eu îmi dedic ~2 ore din viața mea de om intelectual ca să scriu despre ele, pe-un blog, aproximativ 3 pagini. Nu sunteți, vă spun eu. Doar că faceți parte din gloata de proști, iar eu nu pot decât să generalizez. Că vă credeți voi așa de speciali, e problema voastră. Dar de ce mă chinui, proștii se supără când le scuipi în fată rezumatul idioțeniei lor.

Din cauza asta urăsc oamenii și mai bine m-aș duce să trăiesc în sălbăticie. Urăsc oamenii pentru că numărul de paraplegici mintal e, evident, mai mare decât acela al deștepților. Tu, ca om cu rațiune, nu poți veni la mine să-ți argumentezi părerea. Tu iți însușești părerea altora/alteia/altuia. Ești atât de inapt încât nu-ți poți formula nici măcar o părere, fără să ai nevoie de ajutor. Chestiile care contează pentru tine e să-ți stea păru’ bine, să nu cumva să te vadă X. Dar totuși, iți permiți să comentezi indirect despre mine. De ce? Mi se pare cel puțin scârbos ca o ființă umană să nu poată să-și susțină o idee sau să-și asume vreun fapt. E cel mai josnic comportament. Dar cine sunt eu să comentez…

Făcând o paralelă, am început să observ că ignoranta nu dă roade în cazul unui om cu ceva circumvoluții lipsă. În primă fază îl ignori, bun, iese cât de cât, iți dă pace. După ce vede că n-are absolut nici cea mai mică însemnătate pentru tine, începe să realizeze că el chiar are sens doar pentru mă-sa și tac-su’ și alege dintre 2 variante: ori apare subit în locurile în care ești tu, ori se apucă și vorbește despre tine interminabil. Ignori și chestiile astea, dar la un moment dat începi să te saturi, și-ai cam vrea să faci practică pe fata lui, cu-n scaun. Te abții din nou. Cretinul nu termină. Să-l iei cu aluzii, nu merge. Să-l rogi să termine, începe și mai și, doar l-ai băgat în seamă, ești un loser. Sau, și mai rău, începe să creadă că din moment ce i-ai răspuns, înseamnă ceva pentru tine. GREȘIT! Băi, trebuie să-ți fac o schemă prin care să îţi explic că eşti la fel ca lepra pentru mine? Că n-am nevoie de tine de nicio culoare? Că nu mă interesează părerea ta, sau a celorlalte glume genetice printre care te învârți?

Prostul şi familia lexicală.

Îmi zice lumea să scriu despre proşti. Să scriu despre proşti, că e mulţi şi prea proşti şi ne-am băga sula-n coastele lor dacă am putea. Eu în gândul meu râd, evident, ar trebui să pot scrie cam vreo 10 pagini şi tot să nu mă satur de ei. Pe cuvântul meu, eu privesc proştii ca pe nişte icoane (scuzaţi-mi blasfemia, creştinilor). Sunt atât de inaccesibili gândirii mele, încât n-am ce face decât să stau şi să mă uit la ei că găina-n joarde. E cea mai simplă chestie de făcut.

Ştiţi cum se apără proştii? “Fiecare om în felul lui este prost, nimeni nu e deştept 100%”. Ei, să moară mă-ta. Eu când aud vorba asta la cineva, încep să-mi imaginez tot felul de bombe/baionete/săbii/pistoale/altearme pe care i le îndes în gura şi-i dau foc. Prea sadic? Nu. Deloc. Sadic e să vezi zi de zi oameni proşti, să-ţi vină să-ţi fuţi singur un cap în gura pentru că nu înţelegi de ce e aşa prost cel de lângă tine (metaforic, de lângă tine). Simţi că ţi se rupe câte o sinapsă doar când îi vezi privirea aia tâmpă, de om cu întârziere mintală, aş putea spune. Totuşi, a nu se înţelege greşit. Mă refer la omul prost, care se crede un fel de Mesia pogorât pe pământ pentru iluminarea noastră, a plebei. N-am nicio treaba cu prostul conştient fiind că e prost, cinste lui, e în stare să se evalueze obiectiv. Sau poate nu poate nimic şi rămâne în stadiul de prost nativ.

Mă rog, revenind.

Bineînţeles, ca în orice trib, există un şef. Şeful proştilor e cel mai periculos. Probabil e singurul care are o adâncitură fină pe creier şi tine morţiş să ne arate că are sânge-n coaie şi că noi degeaba îl luăm cu Big Bang, Trismegistus şi alte chestii de-astea de rahat pe care le citesc hipsterii. Deci, şeful proştilor, ca animal prost ce e, îşi permite să se bage în discuţie cu tine, care eşti un prost mai mic. BUN. Tu văzând că n-ai ce discuta cu el de nicio culoare, vrei să-i dai de înţeles să-ţi dea pace. Asta se numeşte ALUZIE. Prostul nu ştie ce e aia o ALUZIE. Nu se prinde de aluzie, iar tu ajungi la concluzia că nu are rost să discuţi la un mod elevat cu distinsul, încât nu pricepe absolut nimic. Începi şi-o dai în ironii. Ironiile tale sunt aşa de bune şi de bine structurate, încât prostul e imun la ele şi  sfârşeşte prin a te crede un retardat mintal. Ce paradox.

Proştii au ajuns la un asemenea nivel de retardare încât nu-i mai poţi nici măcar ignora. Doar treci pe lângă ei şi îţi vine să-i strângi de gât sau să le înfigi o suliţă în gât. Sau numai eu simt asta? De fiecare dată când sunt pe stradă, îmi aleg imaginar vreo 2-3 persoane care trec pe lângă mine, şi-mi imaginez că le omor. Inclusiv persoane pe care nu le cunosc. După mutră îi văd cât sunt de cretini. Eu-s sadică? Mergeţi dracului, eu-s normală. La naştere ar trebui să li se pună nou-născuţilor etichete pe ceafă cu “PROST” şi “DEŞTEPT” după coeficientul de inteligenţă a lu’ mă-sa şi-a lu’ tac-su’. De pe partea mea să facă o medie aritmetică. Am exagerat, dar nici nu mi-ar displăcea ideea. Sau, bine, nu neapărat nou-născuţilor. Făcând o paralelă, părinţii din ziua de azi ar trebui asasinaţi. Păi ce faci, băi, lache? îţi înveţi copilul cum să ajungă un parvenit mai mare decât restul? îţi înveţi copilul cum să nu dea de la el, mai bine să primească doar? îţi pupi copilu’ în dos de la vârste fragede, iar când e mare se crede mare sculă pe basculă, dar în situaţia în care rămâne singur, şi-o fură fix în dinţi? Păi să sugeţi pula şi voi, şi el.

Bun, după şeful tribului, există pulica ăla mic pe care în general nu-l prea băgă nimeni în seamă, dar atunci când e lângă şef, e mare boss. Cu alte cuvinte, un prost cu bani s-a întâlnit cu un alt prost fără bani, l-a pus să promită că o să-i fie un fel de sclav, el promitandu-i apărare deplină de oricine, oricând. Hai să termin cu ierarhia.

Alt caz e cazul în care prostul vine la tine, şi-ţi împărtăşeşte părerea lui în legătură cu un lucru, în legătură cu o situaţie samd, fără că tu să îl bagi în seamă, sau să-i ceri părerea. Adică, în morţii tăi, dacă aveam nevoie de părerea ta, ţi-o ceream, de ce mă forţezi să te înjur? Şi se ajunge la concluzia că tot noi suntem aia nesimţiţi, că înjurăm, vezi doamne. Cum să nu va înjuram dacă o cereţi? E un lucru atât de uşor de făcut, n-am putea să va refuzăm.

În final, cel mai iubit caz de către mine e cazul în care prostul încearcă să pară deştept. Nu există nimic în lumea asta ce m-ar putea face să râd la fel de tare. Îţi dai seama, prostul care încearcă să pară deştept, are doar 2 variante: 1. ori e prost, conştientizează şi-şi impune o muncă laborioasă, 2. e prost, nu conştientizează şi se crede peste toţi, fără a crede că ceea ce scoate pe gură sunt adevărate materii fecale. A, bine, mai e şi prostul care nu pricepe ce se întâmpla în jurul lui, iar singurul lucru pe care îl face este să râdă de oricine şi în orice situaţie. Pentru el totul e amuzant. Uneori stau şi mă întreb dacă nu vede mediul înconjurător ca pe-o cameră capitonată, ar avea mai mult sens manifestările lui, pentru mine, cel puţin.

Eu am renunţat de mult să încerc conving un prost că e prost şi că nu e bine să este aşa. Prostul de obicei are atenţie selectivă. Sau aude fracţiuni din propoziţiile pe care le spui tu şi dup-aia le contopeşte după bunul plac, scotandu-ţi ochii că îi dai sfaturi de căcat, sau că zici una şi faci alta. Prostul are o personalitate atât de complexă, încă mi-e greu să-l înţeleg pe deplin. N-am empatizat niciodată cu un prost, mi-aş dori, totuşi. Sunt relativ curioasă să ştiu cum se vede lumea prin ochii unui sălbatic.

Despre manele internaţionale.

La propunerea unui prieten, azi m-apuc și scriu despre pseudosuperpiesa “Ai se eu te pego” și despre pseudopersoanele care venerează asemenea dejecție muzicală.

Bun. Îmi pocnesc degetele și încep să scriu. Bineînțeles că rațiunea mea dorește ca postu’ astă să rămână doar la stadiul de pocnit al degetelor. Dar nu, maliţiozitatea din mine îmi spune să-ncep să scriu, eventual să-mi procur și-o macetă. Nu, nu macetă. Mai bine o rangă, cu care să sparg niște dinți tociți de semințe. Nu, nu e bine nici rangă, prea puțin de suferit. Am nevoie de circa 844 de topoare și 844 de persoane, iar când eu spun start, toate topoarele să fie aruncate înspre cei/cele care au plăcerea morbidă de-a asculta piesa aia. Bine, hai să termin cu astea. Dacă eu vin și-ți spun ție, Sulă Verde din vârfu’ muntelui (n-am nimic personal cu ăștia de pe munți), că ești o nulitate umblătoare că asculți așa ceva, îmi spui că-s cretină și că fiecare are dreptul să asculte ce vrea. După părerea ta de raton dresat, eu nu am voie să mă cac defechez în gusturile tale, că-i democrație și fiecare face ce vrea. Bă, ce să zic, imbatabil argument, dar mergând pe același principiu, mă pot defeca-n gusturile tale pentru că, tocmai, e democraţie. Dar, normal, comentacii proști au impresia că părerea lor e utilă și necesară pentru mine. Deci egal cu zero.

Nu înțeleg de ce ai asculta o piesă în care unul dintre versuri se traduce în felul următor “Ce ți-aș face!”. Adică, permite-mi să-ți spun că mie personal nu-mi pasă de ce mi-ai face tu, atâta timp cât ești un fel de scuipat contra vântului, sau ce altceva vrei, dar tot contra vântului. Bun, pe lângă versul ăsta (că restul nu m-am chinuit să caut să văd ce înseamnă), mă distrează dansul pe mirifica piesă. Seamănă cu o criză de epilepsie. Hai să-mi fac vânt așa senzual, în timp ce-ți transmit aluziv că te-aș fute până n-ai mai avea aer. Iar dansul e practicat de femei, bineînțeles. Ori v-ați transformat în ceva androgini, ori sunteți la zi cu toate chestiile apărute în sex-shop-ul de lângă scara blocului.

Bun, pe lângă asta, se zice prin popor că e plin de poze pe rețeaua de socializare între diverse animale, și anume Facebook, care conțin descrierea “Ai se eu te pego”. Bun, hai să facem un exercițiu de imaginație. Oare ce vârstă au cele care-și pun descrierea asta și oare ce fel de poze au? Da, ai ghicit. Sunt cu siguranță prin jurul vârstei de 18 ani și au niște poze normale, care nu ies în evidența cu absolut nimic. (Am scris doar “cele” fiindcă îmi rezerv dreptul de-a crede că băieți de genul nu există, încă). Evident că nu în toate cazurile vârsta e relevantă. N-am văzut nicio poză cu asemenea descriere până acum, dar dacă o să văd, promit solemn c-o să-mi fut un pumn în cap. Mi-e dor de zilele în care descrierile pozelor era în felul următor: “Eu pe canapea”, “Eu lângă plasma mea de 176 de cm”, “Eu pe altă canapea”, după aceea urmând aproximativ 10 poze fără descriere, din lipsă de imaginație, urmate de aproximativ alte 10 poze cu explicarea vietii prin descrieri.

Dac-aş putea, te-aş bate cu o bâtă de baseball, pe cuvântul meu. Atât de mult îmi place melodia respectivă încât mă face să te cred un fel de piñata din care curg dulciuri. Mă dezintegrez de fericire când aud melodia. O să-mi iau bâta de baseball în mână, şi-o să te bat în timp ce-ţi urlu-n urechi “Ce ţi-aş face!”. O să-ţi mai placa piesa dup-aia? Bineînţeles că nu, o să-ţi sângereze urechile, în timp ce-mi spui “Nu-mi mai face, dă-mi pace!”.

Sfanta Limba Romana

Pentru inceput, nu scriu cu diacritice, ca habar n-am sa le instalez. Da’ macar scriu corect dpdv gramatical, ortoepic, ortografic si ce dracului mai vreti voi, in viata de zi cu zi si nu numai. Asa, bun. Sa-ncep. As vrea din tot sufletul meu sa-i pot numi pe cei care scriu totalmente gresit, din orice punct de vedere, ca-s anticalofili. Dar nu cred ca e cazul sa asociez un asemenea cuvant cu niste insuficienti spirituali, ca sa fiu o doamna in exprimare. Am ajuns la un asemenea grad de egoism, incat daca vad o singura greseala scrisa din nestiinta (mai plauzibil decat neatentie, care se observa), la o persoana recent cunoscuta, sau in curs de cunoastere, refuz s-o mai bag in seama. Da, sunt o desteapta care-si da aere de superioritate. Nu sunt patriota, nu-mi place intr-un mod special limba romana, la fel cum nu-mi plac nici regulile impuse de minunata Academie Romana, care-s niste porcarii, de-altfel. De ce-s porcarii? Fiindca niste ciumeti au observat ca romanu’ e prost, si vorbeste/scrie total gresit. In cele din urma, ciumetii au ajuns la concluzia ca e mai usor sa schimbe regulile dupa Nea’ Caisa din deal, rezultatul fiind ca cuvintele sa aiba vreo jdemii de sensuri, dupa fiecare om in parte. (Am practicat o cacofonie, o sa ajung si la subiectul ala, fiindca, bineinteles, nu e ce va imaginati voi.)

Persoane grupate dupa coeficientul de … orice:

Tipul 1: Tipul caruia ii spui ca a gresit, recunoaste si corecteaza.

Tu, ca cititor de interweb, zaresti o greseala pe care-o comite un/o prieten/a, care stii ca-i cat de cat destupat la minte, iar greseala e cel mai probabil facuta neintentionat.

Situatia 1: Ii spui “Ba, tete, ve’ c-ai gresit cutare!”, el/ea raspunzandu-ti cu “Multumesc, mea culpa, corectez, ‘te-n plm de grammar nazi :*”

Tipul 2: Tipul caruia ii spui ca a gresit, iar el/ea trece-n ofensiva.

Din nou, tu, ca cititor de interweb, vrei sa faci pe Bunul Samaritean, si sa-i semnalezi lui lache greseala comisa din prea mult stiinta.

Situatia 2: Ii spui: “Ba, pulica, <ma-ta> se scrie cu chestia aia ce seamana cu un minus, i se mai spune si cratima, sau pentru prosti, linioara“. El/Ea va raspunde: “Ceee ba vii tu sa ma corectezi pe mine aicisea, pe peretele meu aicisea, am scris din greseala, nu te mai da destept ca oricum esti fix pula pe langa mine” (sau orice alt argument irefutabil.)

Tu incepi si-o dai in ironii, dar la un moment dat te plictisesti. Prostia plictiseste.

Tipul 3: Tipul caruia ii spui ca a gresit, recunoaste, cica, dar lasa tot asa.

Vezi pe Facebook, Messenger, Twitter si alte retele de socializare pentru urangutani, ca unu’ a gresit, intentionat sau nu, pentru tine nu conteaza, ca tu esti zeu in ale romanestii.

Situatia 3: Ii spui: “Ba, nu vreau sa fac pe desteptu’, da’ chiar ai gresit cutare…”. El/Ea va raspunde: “Aaaa, da, mi se parea mie ca nu da bine.” (Bineinteles, neavand nici macar cea mai vaga idee despre ceea ce a gresit, iar tu te trezesti cu-n ignore, in caz ca toata chestia a fost in vazul lumii, sau tipul/tipa isi lasa statusul la fel de desfigurat.)

Ca o scurta idee a tot ceea ce am scris mai sus, in cazul in care persoana X corecteaza persoana Y (pe buna dreptate!), persoana Y ar trebui sa-si aplece capul, sa zica “mea culpa” si sa corecteze. Cei care incep cu povesti “ce baaa tu nu ma corectezi pe mine” ar trebui arsi de vii pe rug. Nimic nu e mai dezgustator la o fiinta umana (avec raison!!!, cica) decat faptul de a nu-si asuma vina.